povestile lui Winry Rockbell

Blestemul sangeluiEra acolo si jurase sa se razbune. Simtea acea ura crescand il el inca de acum o suta de ani.
« O suta de ani,dupa care veti gusta din propria vostra otrava! » si-a spus cand a parasit lumea umana, ucis de nepasare si ingropat de ignoranta.
Familia Devis traia de generatii in conacul de pe colina, de unde se vedea intregul sat. Gardul urias facea grandioasa casa sa se asemene mai mult cu o inchisoare decat cu un camin.
Era o cladire veche,uriasa,impunatoare care veghease asupra coltisorului de rai inca de sute de ani. Ferestrele erau mari,lungi si decorate cu trandafiri. Usile din lemn masiv de stejar se deschideau greu, iar griul ce predomina fatada ii dadea casei un aer sobru,demn.
Oricat ar fi incercat Emily sa se adapteze in lumea buna,nu reusea. Se pricepea la toate, era draguta si politicoasa, insa oamenii continuau s-o evite si sa se comporte cu ea mizerabil. Plangea in fiecare seara, iar copilul ce-l purta in pantece stia ca e vina lui. Daca nu era acolo, mama lui ar fi putut sa plece.Sangele ce curgea prin trupul lui insa, era al unui Devis. Lion, viitorul tata, o iubea, insa mama lui si cele trei surori ale sale ii faceau viata un iad bietei femei.
-Emily ! se auzi vocea doamnei Devis.
Femeia ingheta. I se paru ca urma sa fie condamnata la moarte. Una dureroasa si lenta.
Intr-un sfarsit se ridica de pe scaunul vechi, frumos tapitat,cu un material rosu-sangeriu, de langa fereastra.
Batrana intra in salon, dar cand o vazu, dadu dezaprobator din cap.Emily invatase deja ca acest semn insemna inceputul unei lungi lectii de cum sa fie o adevarata doamna, cum sa nu faca familia de ras.
Isi aseza cu stangacie rochia albastra, singura pe care doamna Devis o lasase sa o poarte din vechile ei haine.
Ii statea intr-adevar bine cu ea, aproape ca acoperea cele opt luni si jumatate de sarcina.
Parul blond ondulat si lung, ii dadea un aer angelic,nevinovat, nedemn de societatea dura in care era prizoniera, fusese prins cu grija de dimineata intr-un coc cochet si totusi batranesc, lasand doar o suvita sa-i cada pe langa fata,luminandu-i privirea.
Ochii de un negru intens candva, acum prinsesera o nuanta rosiatica, din cauza plansului.
Batrana o sfredelea din priviri, in timp ce se apropia incet,ca un pradator ce-si incolteste vanatul.
-Da… ? raspunse intr-un final cu voce stinsa.
-Vom avea oaspeti la cina astazi. Vreau sa te duci sus si sa te pregatesti.Sa nu ma faci de ras ! taie ea scurt orice posibila impotrivire din partea tinerei.
Emily facu un calcul scurt si isi dadu seama ca cina se lua abia peste sase ore,insa se supuse si urca scarile din marmura.
Sus, se intalni cu sora mai mica a lui Lion,care o impinse ca din greseala. Incerca sa se prinda rapid de ceva, scancind si zicand sec :
-Copilul …
Aluneca insa si se rostogoli sub privirea plina de satisfactie a domnisoarei Divon Devis. Ajunse jos,intinsa pe spate,incercand sa ridice mana,cerand din priviri ajutor,cand a observat-o pe doamna Devis apropiindu-se.
-Sper sa mori. Sa mori si tu, sa moara si plodul care te-a adus in casa mea !
Urma un zambet rautacios si multumit,cand usa se deschise. Lion aparu si isi scapa ziarul.
-Emily ! striga el cu disperare in glas.Doamne,ce-ai patit ? intreba in timp ce isi sustinea sotia cu o mana,iar cu cealalta forma numarul ambulantei.

Oooo ce interesant O.O abia astept urmatorul capitol .___.

superba poveste!

Sirenele spargeau linistea noptii, ridicand in urma lor praful de pe alee. Doi oameni au coborat din ambulanta si au alergat spre corpul inert al tinerei Emily.
In timp ce unul ii verifica pulsul,colegul sau desfacu o targa.Lion privea pierdut intreaga scena. Un calm care nu-i apartinea pusese stapanire pe el.Ceva in interiorul lui ii spunea sa lase lucrurile sa decurga normal, totul urma sa fie bine,viata avea sa decurga normal,Emily avea sa se ridice singura si sa-i zambeasca la fel de cald ca intotdeauna, iar el urma sa mangaie usor salasul copilului,insa totul era doar o iluzie.
Doamna Devis si fiica ei s-au uitat un moment una la alta,dupa care au inceput sa lacrimeze discret,apropiindu-se de Lion si privindu-l cu falsa compasiune.Batrana arunca o privire plina de multumire dar si uimire tinerei Divon, dupa care isi mangaie fiul. Fata isi arcui buzele subtiri intr-o tentativa de zambet,iar ochii ii scanteiau de placere.
-Ce s-a intamplat ? sopti tanarul, revenit brusc la realitate.
-S-a impiedicat pe scari ! icni doamna Devis printre suspine.
Le privi pe amandoua cu suspiciune,citind in privirile lor multumirea si entuziasmul. Ele sperau ca Emily sa piarda copilul, sa nu o mai lege nimic de un Devis si sa plece pentru totdeauna. Nu vroia sa auda false pareri de rau, asa ca isi saruta mama in fuga,dupa care lua cheile de la masina si se indrepta spre iesire cu pasi mari, parca special calculati.
Pana la spitalul din orasel erau cam zece minute,dar nu avea de gand sa piarda timpul,asa ca apasa pedala de acceleratie si zbura pe sosea.
Incepuse sa realizeze cat de grava era toata situatia.Pana acum cateva minute fusese cuprins de o forta exterioara,una care il calma si ii ordona sa fie linistit, ca o adiere ce-i trecea prin minte ucigand orice urma de nesiguranta.
I se parea nedrept sa fie stapanit de altceva,desi nu stia exact ce.Uneori simtea nevoia de a se exprima, de a plange si de a simti durerea pe care cei din jur o aratau.
Ii era pur si simplu imposibil.
Acum insa,puterea aceea disparea. In locul privirii intunecate si ciudat de calme de dinainte,aparu disperarea si teama puse stapanire pe trupul sau.Mainile ii tremurau si incerca sa tina masina pe sosea.
-Doamne,Emily…scanci el in timp ce un gand groaznic ii fulgera mintea.
Ochii i se umplura de lacrimi si acum izvoare sarate ii patau chipul alb, ajungand pe buzele tremurande, care inganau rugaciuni.
Ajunse in fata portilor spitalului, unde parca masina la intamplare si dadu buzna inauntru ca o furtuna.
In aceeasi secunda, sotia lui era mutata in sala de operatii.Incerca sa fuga dupa asistenti, insa doi oameni de paza il stransera de brate,rugandu-l sa se potoleasca.
-E sotia mea ! Vreau sa o vad!
Striga neincetat, cu un glas sfasietor, insa unul din paznici il ruga sa se aseze,deoarece medicii vor face tot ce pot pentru a o salva.
Nu le placea ceea ce faceau. Li se parea o cruzime sa-i tii pe cei dragi departe de suferinzi, insa asa era cel mai bine.
-Sa va ia dracu ! Tuna el dupa cinci minute de pauza.
Nu se putea abtine,vroia sa strige, sa planga,sa o vada pe femeia pe care o iubea zambindu-i cald, in ciuda vietii infernale pe care o ducea in uriasa casa,unde cele patru Devis ii criticau orice miscare,facand-o sa planga, uitand de faptul ca era gravida .
Gandul ca nu o va mai vedea, ca nu ii va mai simti buzele in fiecare dimineata, toate acestea il aduceau la disperare.Vroia doar sa se intoarca in timp,sa fie langa ea si sa o tina de mana.
Parul lui lung si negru, deseori prins intr-o coada la spate, acum era ravasit si ii curgea pe umeri, oferindu-i aspectul unui om inca demn, insa ochii plini de disperare ii tradau adevarata stare.
Dupa alte trei ore de asteptare, timp in care o asistenta ii daduse un calmant iar oamenii de paza il lasasera in pace, singur in sala de asteptare, un doctor iesi din sala pasind nesigur si vizibil dezamagit. Lion nu se obosi sa se ridice, mai iesisera atatia pe parcursul operatiei,fugeau care-ncotro si se intorceau cu pungi de sange, seringi sau diverse pansamente. Toti ii dadusera acelasi raspuns « Speram sa fie bine ».
Acesta insa, se apropie de el si se opri la cativa pasi,oftand adanc si aruncandu-i o privire plina de compatimire sincera.
Stia.
Sotia si copilul murisera,iar el ramasese singur. Lacrimile incepura sa curga involuntar.
-Dumneavoastra sunteti domnul Devis?
Tanarul dadu din cap aprobator, uitandu-se rugator la el.
-Imi pare rau,domnule.Sotia dumneavoastra s-a stins…insa am reusit sa salvam copilul. Ura sa faca asta,insa el era mereu trimis sa dea vestile familiei pacientului. Uneori credea ca doctorul este mult prea las si il lasa pe el sa faca toata treaba grea.

ce poveste frumoasa!

Capitolul 3

Privirea i se intuneca si un scancet i se infunda in gat.
-Nu,nu din nou… sopti el,ca un omagiu adus vechii lui stari.
Acum era condus de acea forta, ochii ii devenira limpezi,privirea se intuneca, sclipirea ii disparu,glasul ii era sigur si detasat :
-Totul este asa cum trebuie sa fie.
Spuse totul cu raceala, ca si cum nu l-ar fi interesat, ca si cum s-ar fi asteptat la asta.
Ceva in interiorul lui se lupta cu acea forta superioara, care punea stapanire pe trupul si creierul lui.Imagini de la inmormantarea primei lui sotii ii fulgerara privirile si totul incepuse sa devina confuz.
Nici in urma cu cinci ani, la inmormantarea lui Caroline nu fusese capabil sa verse vreo lacrima, desi sufletul ii tipa de durere.
Statuse cu privirea atintita asupra sicriului, iar fragmente de soapte ii strabateau mintea « Totul….asa….trebuie ». Se saturase sa i se comande emotiile, dar nu putea face nimic.
Privirea lui absenta,ochii goi, ii speriasera pe cei de la inmormantare aproape in aceeasi masura in care il tulburasera pe doctor.
Alte fragmente treceau prin mintea lui,insa depuse un efort de care nu era capabil pana atunci si le alunga.
-Copilul… sopti cu ochii sclipind din nou a durere dar si a speranta.Copilu,e bine ?
Barbatul in halat din fata sa il privi bland si ii raspunse calm si cu un glas plin de mila,fortandu-se sa spuna totul dintr-o rasuflare, pentru a nu-si pierde curajul :
-Aveti un baiat…dar ma tem ca nu i se dau prea multe sanse de supravietuire.
Controlul strain se risipi brusc si disparu in neant iar Lion scanteie de manie, dupa care spuse ferm :
-Copilul va trai, daca mi-l ucideti, va voi sterge de pe fata pamantului !
Din glasul sau disparuse orice urma de blandete sau disperare, fiind inlocuite de furie si convingere, cuvintele patrunzand atat de departe incat doctorul se dadu mai in spate,inchizand ochii parca dorind sa le astupe,insa ele continuau sa-i sageteze creierul, fiind sigur ca Lion ii va omori pe toti daca baiatul nu supravietuieste.
Dadu din cap putin nesigur,privindu-l in continuare in ochi pe tanarul tatic, insa frica ii patrunsese adanc in suflet, odata cu un respect ciudat,fata de persoana care-si dorea copilul cu atata ardoare, incat ar fi ucis pentru a-l pastra , dupa care incerca sa spuna ceva,insa din gat ii iesira doar franturi de cuvinte, el insusi fiind incapabil in a le intelege.
S-a multumit sa zambeasca,insa grimasa de pe chipul lui nu semana nici macar cu o incercare de suras.
In doua zile, in ciuda starii initiale, baiatul era perfect sanatos si tatal sau l-a putut lua acasa.
Divon Devis paruse incantata sa aiba grija de copil, insa nu-si putea descrie satisfactia cand auzise de moartea lui Emily, un zambet ii scalda fata, neobosindu-se sa si-l ascunda de Lion, insa ii paru destul de rau cand vazu ca durerea din ochii fratelui ei se adancea cu fiecare gand, asa ca se multumi sa preamareasca Inaltul in camera ei, sa lase tanarul sa-si planga sotia.
Se gandea cu placere la momentele in care ochii fetei se umpleau cu lacrimi, parandu-i de asemenea bine ca n-a facut parte din viata lor mai mult de doi ani.
A doua zi, urma sa fie inmormantarea.Doamna Devis si domnisoara Divon s-au ocupat de toate.
Sala, frumos decorata cu lemn masiv,de stejar, stralucind a curatenie si mirosind a flori, a fost furmos asezata, aducandu-se cateva scaune care fusesera asezate intr-un semicerc in jurul sicriului, ca cei dragi sa poata ramane acolo pentru a-si lua adio, feriti de ochii celor curiosi,de doua usi masive,in spatele carora se aflau alte scaune imbracate in material albastru, decorat manual, ce ofereau eleganta intregii sali, eleganta pe care Emily nu o merita, din cate credea doamna Devis, a fost umpluta cu trandafiri albastrii, in jurul sicriului se ridica o mare din acestia, parfumul lor imprastiindu-se peste tot, iar raposatei i s-a asezat pe rochia cu care urma sa fie inmormantata,unul alb,stralucitor, cules de dimineata din gradina,avea inca roua pe unele petale, iar spinii ii fusesera indepartati cu grija, lasand totusi florii un aspect natural, care oferea o pata de culoare acelui albastru trist si monoton, dar stralucitor pe minunatele petale ale florilor proaspete.
Rochia lui Emily era si ea albastra, un albastru deschis, aceeasi culoare cu cea care o purta in ziua cand murise.
Era lunga, dintr-un material fin si scump, atent decorata cu flori discrete, din matase, iar parul ii fusese pieptanat si aranjat atat de frumos, incat semana cu o printesa. Parul blond era atat de stralucitor printre trandafirii albastrii, iar Lion s-a aplecat si a sarutat-o pe obraz,pentru ultima data,dupa care a iesit din camera,nu mai suporta sa o vada acolo, sa tot astepte ceva, un zambet sau un fluturat de ploape,asa cum doar Emily stia.
Copilul era infasat intr-un material alb, iar ochii lui micuti se deschideau din cand in cand, analizand curiosi diversele forme de viata care ii atingeau obrazul, gangurind cand cineva incerca sa-l ia in brate si zambind stramb cand i s-a aratat un trandafir.
Lacrimile au inceput sa curga pe chipul lui micut in momentul in care Lion i-a aratat trupul inert al mamei lui, care parca dormea. In interiorul sau, ura deja incepuse sa prinda contur, insa fiinta ce statea in sicriul cu capac de sticla nu era vinovata cu nimic.Avea sa se razbune pe cei care facusera asta si o stia foarte bine.
Ochisorii ii erau rosii, insa doctorii spusesera ca era posibil sa-si schimbe culoarea pe masura ce crestea,doar pentru a mai linisti reactia tampa a lui Lion cand l-a vazut prima data.
-E al meu si il voi iubi oricum, soptise el, strangandu-si fiul in brate.